Despre Prezumtia de nevinovatie se discută foarte mult în societatea românească. Mai ales atunci când e vorba despre politicieni. Însă prezumția de nevinovăție nu este un drept, o idee sau un principiu care aparține doar al „elitelor”, este ceva de care avem toți nevoie. Este adevărat, cu cât numele noastre sunt mai „sonore”, cu atât vrem mai multă liniște din acest punct de vedere. Haideți să vedem ce înseamnă și cum ne poate afecta viața (ne)aplicarea prezumției.
Așadar, o perspectivă juridică în cunoștință de cauză.
Ce este prezumtia de nevinovatie?
Prezumtia de nevinovatie este legală (prevăzută expres în lege) și relativă (este posibilă răsturnarea ei). Ea reprezintă presupunerea rezonabilă că o persoană este considerată ca fiind nevinovată până la proba contrară. În esență, potrivit acestei prezumtii, ridicata la rang de principiu, orice persoana este considerată nevinovată pană la stabilirea vinovației sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Consacrarea prezumției în dreptul românesc
Prezumtia de nevinovăție iși găsește consacrarea atât în prevederile Constituției României (art.23 pct.11), cât și cele ale Codului Penal. Respectiv în Noul Cod de Procedură Penală (art.4) – prezumția de nevinovatie. Constituția României din decembrie 1991, consacră regula prezumției de nevinovăție, în cuprinsul art.23 pct.11, astfel: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
Codul de procedură penală, la rândul său, prevede prezumția de nevinovăție, în cuprinsul art.4, respectiv: ,,Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.
Prezumția de nevinovăție a intrat în legislația românească prin Decretul nr.212 din 1974 de adoptare a Pactului Internațional al Drepturilor Civile și Politice. A fost reconfirmată prin intermediul Legii nr.30 din 18 mai 1994 prin care România a ratificat Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și protocoalele adiționale la această Convenție.
Consacrarea prezumtia de nevinovatie în alte state cu efect în dreptul românesc
Făcând parte din categoria drepturilor fundamentale ale omului, acesta este prevăzută, atât în Carta Drepturilor Fundamentale a UE, cât şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Astfel, Carta Drepturilor Fundamentale a UE reglementează această prezumție în cuprinsul art.48. Potrivit acestui text: (1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea. (2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.
De asemenea, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului este reglementată în cuprinsul articolului 6 alineatele (2) şi (3) , respectiv: ,,Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
Care este scopul prezumtia de nevinovatie?
Scopul prezumției de nevinovăție este acela de a proteja subiectul de drept care face obiectul unei cercetări de natură penală împotriva măsurilor abuzive, prin garantarea libertății individuale, prin stimularea căutării adevărului și prin evitarea convingerii că persoana împotriva căreia se exercită o acțiune penală este vinovată.
Derivând din scopul procesului penal, prezumţia de nevinovăţie constituie baza drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului. În acest sens, organele judiciare, fie că vorbim de cele de urmările penală, fie de înstanța de judecată, trebuie să respecte faptul că simpla acuzare (învinuire) nu duce, în mod indubitabil, la stabilirea unei vinovății.
Funcţionalitatea prezumţiei de nevinovăţie:
Funcţionalitatea lato sensu a prezumţiei de nevinovăţie are mai multe direcţii. Într-o primă direcție, ea garantează protecţia persoanei cercetate în procesul penal împotriva arbitrarului în stabilirea şi tragerea ei la răspundere penală. Într-o a doua direcție, acordă o garanţie juridică prin care se asigură că nimeni nu va fi tras la răspundere penală şi nici sancţionat discreţionar. Practic, în momentul în care o persoană este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni se urmează, în mod obligatoriu, o procedură prin care se stabilește, prin probe certe, vinovăţia persoanei ce face obiectul cercetării.
Acest principiu are o deosebită importanţă teoretică şi numeroase implicaţii practice legate de administrarea şi aprecierea probelor.
Referitor la acest aspect, codul de procedură penală, în cuprinsul art.4 alin.2, reglementează felul în care trebuie făcută aprecierea probelor, tocmai pentru a fi în concordanță cu respectarea prezumției de nevinovăție, astfel potrivit acestei dispoziții legale după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Încălcarea principiului prezumtia de nevinovatie
Se încalcă prezumția de nevinovăție prin publicarea în Mass-Media a unor informaţii privind tragerea la răspundere penală a unei persoane? De regulă, nu!
Publicarea în mass-media a unor informații privind tragerera la răspundere penală a unei persoane nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, atâta timp cât se publică doar informații privind participarea unei persoane în procesul penal, fie că are calitatea de suspect, fie de inculpat. În esență, aceste informații conțin doar fapte reale, calitatea procesuală pe care persoana vizată o are, nu indică certitudinea că aceasta a și săvârșit infracțiunea.
Această certitudine survine numai după rămânerea definitivă a unei hotărârii judecătorești de condamnare. Simplele afirmații speculative nu pot fi apreciate ca fiind similare unei hotărâri judecătorești.
Chiar dacă există probe care pot duce la formarea unei convingeri potrivit căreia persoana cercetată este vinovată, aceasta nu este insurmontabilă, ea poate fi totuși răsturnată printr-o apărare eficientă a suspectului sau a inculpatului. Tocmai de aceea, în anumite condiții și situații, persoana cercetată poate proba lipsa de temeinicie a unor probe.
Jurisprudența CEDO și prezumția de nevinovăție
Plecând de la analiza criteriilor jurisprudenţiale din practica C.E.D.O. împotriva României putem extrage, în mod indubitabil, unele situații în care publicarea în Mass-Media a unor informații pot duce la încălcarea prezumției de nevinovăție.
Astfel, Curtea recomandă autoritățillor să aibă o reținere în a relata elemente ce ar putea fi interpretate ca o confirmare a vinovăției unei persoane. Curtea a reamintit că art. 6 paragr. 2 nu poate împiedica autorităţile să informeze publicul în legătură cu procesele penale pendinte, cu atât mai mult cu cât este vorba de subiecte sensibile, dar impune ca informarea să se facă cu toată discreţia şi rezerva necesară pentru ca prezumţia de nevinovăţie să fie respectată.
Ca atare s-a înființat Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției si, în acest fel s-a elaborat un ghid privind comunicarea cu Mass-Media și cu publicul pentru instanțele judecătorești și autoritățile de urmărire penală.
Astfel, în cap.6.3.2. se arată că Parchetul trebuie să respecte un cadru specific de comunicare. Cu alte cuvinte, comunicarea este supusă unor limite. Aceste limite includ principiile de bază ale dreptului penal: independența sistemului judiciar; eficiența, secretul și imparțialitatea investigației; prezumția de nevinovăție; imparțialitatea judecătorului; drepturile victimelor și ale rudelor lor; respectarea principiului demnității umane (nefurnizarea de detalii pentru satisfacerea unei curiozități rău-intenționate); etc.
Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției a exprimat următoarea opinie privind rolul parchetului în comunicarea cu mass media și cu publicul: „Trebuie asigurat dreptul publicului de a fi informat. Cu toate acestea, modul în care această regulă este aplicată poate fi influențat și depinde de circumstanțele specifice ale speței. Acest drept poate face de asemenea, subiectul unor restricții, dacă este necesar, pentru a se asigura conformitatea cu principiile de bază” (Avizul nr. 8 al CCPE, alin. 22).
În concluzie, procurorul/judecătorul sau purtatorul de cuvând al Parchetului/Instanței nu pot face afirmații publice legate de gradul de vinovăție sau de apreciere a probelor atâta timp cât dosarul se află în curs de cercetare. Declarațiile pot fi facute pe marginea starii de fapt și a stadiului anchetei precum și a datelor privitoare la calitatea persoanei exprimandu-se în acest fel doar suspiciunea că s-a comis o infracţiune.
